E drept ca nu am mai scris de mult, fapt pentru care va rog sa ma iertati.

De curand am aflat ca voi fi tata pentru a doua oara si fara sa vreau gandurile mi-au zburat la copilaria frumoasa pe care am avut-o. Am crescut cu cheia la gat intr-un oras frumos unde toata lumea se cunostea. Ca toti copiii, am facut rele si bune, mi-a placut electronica dar am urat limba rusa, mi-a placut la scoala, dar nu imi placea cand eram scos in careu, si uite asa pe nesimtite a trecut copilaria si m-am maturizat crezand ca pot schimba lumea.

Am crezut ca e de ajuns sa stau la semafor la culoarea rosie, in timp ce altii treceau, sperand ca intr-o zi isi vor da seama si vor face la fel. La fel am crezut ca daca sunt un tip legal, platesc toate darile la stat, copiii mei vor avea o educatie si un sistem de sanatate „sanatos”, iar parintii mei o pensie pentru o batranete demna. Am crezut ca daca donez din putinii mei bani, se vor face lucruri bune cu banii aia. Si am crezut ca daca voi lucra neplatit peste program, in week-end-uri si in concediu, firmei ii va merge bine si, in timp, imi va merge si mie mai bine. Am crezut ca daca platesc intotdeauna biletul de calatorie cu trenul si autobuzul, vom avea mijloace de transport curate si puse la punct. Am crezut ca daca aleg sa-mi las masina acasa ii incurajez si pe altii sa faca la fel… vom avea mai putine blocaje in trafic si un oras mai putin poluat. Cand jucam volei am crezut ca intotdeauna arbitrul va lua decizia cea dreapta nu cea interesata. Dar din pacate lucrurile nu au fost chiar asa…

Am crezut in multe si inca mai cred, dar parca din ce in ce cu mai putina forta. Si am sperat ca numarul celor ca mine va creste. Ca tinerii aleg un alt stil de viata. Unul mai corect, mai curat, mai bun. Dar, in schimb…am obosit sa tot vad stereotipuri de genul ” daca esti bun, esti prost si daca esti „jmecher”, esti tare.”

Cum pot sa imi educ copii cand eu sunt cel ciudat intr-o tara de anormalitati vazute ca fiind ceva cotidian, normal…

Asta vreau sa vada si sa invete copiii mei? Ca principiile nu au valoare, ca munca nu are valoare, ca opiniile nu au valoare, ca legile nu au valoare, ca vietile nu au valoare, ca spaga este autoritatea suprema?

Pentru asta am emigrat, pentru a nu ma simti un ciudat intr-o tara „normala”.

Inca mai sper si mai cred ca principiile din copilarie mai au valoare, acum cand am sansa sa o mai retraiesc alaturi de copii mei. Poate ca lupt pentru o cauza pierduta, dar cred ca inca mai am multe batalii de purtat pana sa arunc armele… acum alaturi de  niste minti nepatate, curate pe care trebuie sa le contaminam cat mai putin cu nonvalorile lumii in care traim. Acum incepe lupta adevarata pentru mine.

O zi buna,

Ionel Scrofan