Un român aflat la lucru în străinătate a răspuns la scrisoarea senatorului PDL Viorel-Riceard Badeacu prilejul Zilei naţionale a românilor de pretutindeni. Ioan-Florin Florescu (foto), un român din Scoţia, a răspuns de Anul Nou, printr-o scrisoare în care spune:

„Ne-aţi împins, pe mine şi pe alte milioane de compatrioţi, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinţii şi prietenii şi să ne căutăm pe aiurea pâinea şi dreptatea„, scrie românul.

Ioan-Florin Florescu care a emigrat în Scoţia, unde livrează mâncare la un restaurant indian, se declară, în mod ironic, nedemn de felicitările adresate de parlamentar. El a fost cercetător ştiinţific la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, dar a plecat de acasă descurajat de condiţiile în care era obligat să muncească şi să trăiască în propria ţară.

„Dacă vă pasă atât de mult de valorile şi tradiţiile româneşti, de ce nu mi-aţi scris, dvs. sau colegii dvs. pe când eram în ţară?”

Mesajul lui Viorel Badea

„Am primit ieri, pe grupul yahoo romaniansinedinburgh, o scrisoare din partea d-lui senator Viorel Badea, care s-a gîndit să mă felicite cu ocazia, cică, „Zilei românilor de pretutindeni”. Dau mai jos scrisoarea d-lui senator, urmată de răspunsul meu, pentru că, nu-i aşa, nu se cuvine să te heretisească omul, iar tu să nu-i întorci amabilităţile…”, scrie Ioan-Florin Florescu. Iată mai jos mesajul senatorului Badea (foto stânga), de 1 Decembrie.

Dragi români de pretutindeni,

Cu prilejul „Zilei românilor de pretutindeni” vă adresez vouă, românilor din lumea întreagă, calde felicitări, precum şi îndemnul de a păstra în suflet spiritul, cultura şi limba românească. Doresc să vă felicit şi să vă mulţumesc pentru contribuţia pe care o aduceţi la dezvoltarea comunităţilor şi a ţărilor în care vă aflaţi, precum şi pentru păstrarea şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor româneşti.
Din Australia până în America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de performanţă drapelul naţional al României, au dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai românesc şi excelează în orice domeniu activează, făcând cinste ţării natale.
Trebuie să ne amintim că suntem români în fiecare zi dăruită nouă de Dumnezeu şi să păstrăm vii în inimile noastre cuvintele lui M. Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”
Doresc să vă
felicit, de asemenea, şi cu ocazia „Zilei Naţionale a României”. Avem datoria de a păstra vie şi a cinsti amintirea celor ce au luptat pentru unitatea şi libertatea poporului, precum şi de a privi spre viitor cu optimismul, curajul şi încrederea cu care au făcut-o şi strămoşii noştri, de la cei căzuţi pe câmpul de luptă, până la cei care au pierit în inumanele închisori comuniste.
Cu aceste ocazii, transmit românilor de pretutindeni cele mai bune gânduri şi urări de sănătate, fericire şi succes. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze România şi pe români, oriunde s-ar afla ei.
La Mulţi Ani România!
La Mulţi Ani români de pretutindeni!
Viorel Badea, Senator Pentru românii din Europa şi Asia, Preşedinte al Comisiei pentru Românii de Pretutindeni

Răspunsul lui Ioan-Florin Florescu

Dragă Domnule Senator Viorel Badea,

Sînt şi eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu ştiam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă mulţumesc pentru caldele urări şi îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă priveşte pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresaţi. Nu am adus nici o „contribuţie” comunităţii care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile româneşti”, nu practic sport de performanţă sub drapelul ţării, iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orăşel scoţian.
Alta ar fi fost însă situaţia dacă mi-aţi fi scris, dvs. sau unul dintre numeroşii dvs. colegi din Parlament, acum şase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iaşi.
Aş fi putut să vă răspund că sînt cercetător ştiinţific la Universitatea Al. I. Cuza şi că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediţie critică a celei mai vechi Biblii româneşti (ştiaţi că sîntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o ediţie critică?). M-aş fi mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performanţă sub drapelul ţării, cum spuneţi, şi m-aş fi lăudat că am dus şi eu puţin din „graiul ţării” mele pe la Paris şi Geneva, sau că mi-am petrecut şapte ani printre vechile manuscrise româneşti, primind pentru munca mea o summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu mi-aţi scris, nici eu nu v-am răspuns. Aşa merg lucrurile, cum s-ar spune.
Dar de ce îmi scrieţi tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, şi ne-am alăturat şi noi „românilor de pretutindeni” care îşi caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în ţară?

Ca să îmi arătaţi că vă pasă?

Dacă vă pasă atît de mult de „valorile şi tradiţiile româneşti”, de ce nu mi-aţi scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în ţară? De ce nu m-aţi întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu şi colegele mele, tineri doctori în filologie şi slujbaşi ai culturii române pentru care suspinaţi acum? V-aş fi rugat atunci, dacă ştiam că vă interesează atît de mult istoria neamului, să faceţi ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente.
V-aş fi chemat la Iaşi să vedeţi cum trăieşte de pe o zi pe alta un antrenor de performanţă, pentru care s-a cîntat imnul României la Berlin, şi cum nişte copii devotaţi se antrenează să devină campioni pe podelele roase şi pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală.

V-aş fi dus prin oraş şi v-aş fi arătat Filarmonica ieşeană, care de zece ani stă să se prăbuşească sub schele, şi Teatrul Naţional, mutat într-un cub de carton. şi la urma urmei, dacă tot invocaţi acum cuvintele lui Sadoveanu şi îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-aş fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, minţit, furat şi umilit în ţara mea.

Şi că am obosit să devin „vrednic” printre şmecheri, canalii politice şi „băieţi deştepţi”.
Dar, repet, nici dvs. nu m-aţi întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Şi atunci, de ce m-aţi găsit tocmai acum? Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiţi pe emigranţii români cu ocazia unei aşa-zise „zile a românilor de pretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor şi a României din care găştile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine şi pe alte milioane de compatrioţi, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinţii şi prietenii şi să ne căutăm pe aiurea pîinea şi dreptatea.
Ce sărbătoare vedeţi în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărţite, pentru fraţii şi prietenii lăsaţi în urmă, sau pentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în ţară de dorul lor. Si, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.
Iertaţi-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiţi dvs. de „valorile româneşti”. Ocupaţi-vă de ele în ţară, acolo unde „cultura şi valorile româneşti” sînt lăsate în paragină. Şi v-aş mai ruga ceva. Sînteţi totuşi un reprezentant al clasei politice româneşti. Aveţi decenţa de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”.

În Franţa am cunoscut un om care şi-a pierdut o mînă în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generoşi. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sînt amintiţi eroii din decembrie ’89.
La sfîrşit, aş vrea să vă asigur că nu mi-e ruşine că sînt român. Aşa mi-am învăţat şi fetele, să nu le fie ruşine să spună de unde vin. Singurele momente în care mi-e ruşine că-s român sînt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre România. În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-aş cere să păstraţi măcar distanţa tăcerii?

Ioan-Florin Florescu