Am primit un email  cu un mesaj ce se pare ca circula pe internet. Nu stiu cui ii apartine textul si sper sa nu se supere ca am sa-l public, dar nu ma pot abtine deoarece descrie foarte bine, multe dintre nuantele si particularitatile unei societati bolnave de consumism si snobism dus la extrem. Din pacate nu este tipica doar neamului romanesc, aceasta descriere se poate aplica si altor neamuri, doar ca in Romania e mult mai vizibila datorita discrepantelor mari intre cei bogati si cei saraci, unde tot saracul se vrea bogat… ceea ce de multe ori nu e echivalent cu fericit…

Pot spune ca suferim de „clasism” fara doar si poate. Aici vine textul:

„Ori de cate ori am avut prilejul, am observat modul in care femeile occidentale se poarta cu copiii lor. Primul impuls a fost acela de a le acuza de neglijenta. Mi-era greu sa ma obisnuiesc cu imaginea unor copii sarind desculti prin balti la sfarsit de septembrie. Imaginea unor copii lasati sa stea pe jos, in praf. Apoi, am inteles beneficiile unei astfel de educatii, mult mai relaxate, in care fricile sunt tinute la distanta, iar copiii nu traiesc cu senzatia unui bau-bau permanent, de orice natura ar fi acesta. Mamele din Romania, in schimb, traiesc cu o permanenta sabie a lui Damocles deasupra capului. Toate pericolele din lume planeaza asupra micutilor lor: microbi, cazaturi, julituri, cucuie, toate ameninta din umbra si sunt investite cu puteri nimicitoare. Intru invingerea lor, copiii sunt bombardati cu vitamine, suplimente nutritive si cu multe sfaturi. Acestia ajung sa creasca inconjurati de tarcuri inalte si solide. Interesant mi se pare ca se invoca inclusiv creaturi mitologice – celebrii bau-bau si baba cloanta – pentru ca frica neascultarii sa capete dimensiuni si un chip concret. Teama se transmite din generatie in generatie. Intre „sperietori”, isi face des aparitia si amenintarea in nota rasista „daca nu esti cuminte, te dau la tigani”.
Maternitatea nu este singurul domeniu care cauzeaza crispare romancei. Aparentele care trebuie cu orice pret mentinute isi insinueaza inca din adolescenta influenta. Nimic nu ne provoaca mai multa teama ca infama „gura a lumii”. Ajunsa la varsta maritisului, romanca vrea ca nunta ei sa depaseasca taramul lui „ca in povesti” si sa tinteasca, mai degraba, spre modelul nuntilor mondene.

Chiar daca ea nu face parte din lumea celor care merg cu limuzina, va inchiria cu siguranta una, iar rochia trebuie sa fie mai orbitoare decat soarele in iulie. Ceremonia trebuie sa plesneasca de opulenta caci scopul urmarit este o gura larg deschisa a tuturor invitatilor. Concurenta este acerba. Nu conteaza ca mireasa sta intr-un apartament de doua camere din cartierul Pantelimon: jos, la scara, se va strange un alai comparabil cu cel al unei printese, chit ca nu ne aflam in Monaco. Nu conteaza ca ginerele este un inginer angajat al unei fabrici falimentare de mezeluri. Se vor face credite si mirii vor avea in ziua nunti sofer cu manusi albe. Ca „doar o data in viata, te insori!”, nu? Desi dinamica statisticilor contrazice unicitatea evenimentului.

Ulterior, odata plecati invitatii, se va numara „darul” cu degete tremurande si cu teama ca banii colectati prin plicuri nu vor fi suficienti pentru a acoperi nota de la restaurant, pentru un meniu care amesteca de multe ori in maniera halucinanto-postmoderna, bucataria internationala cu cea romaneasca.

Romanii se streseaza cu un efort care ar merita, cu siguranta, cauze mai bune. Nelinistea lor nu este deloc constructiva. Le ingreuneaza viata in mod inutil desi exista din belsug si motive reale. Isi consuma energia in scopuri derizorii care le cauzeaza riduri si o circumferinta a taliei care anunta viitoare probleme cardiace.

Sarbatorile sunt un alt motiv de stres. Cand in tarile normale, oamenii se relaxeaza, la noi se fac provizii. De parca nu urmeaza Craciunul, ci o mare foamete si un razboi. Femeile din trei generatii robotesc in bucatarii timp de o saptamana pentru a avea „ce pune pe masa”. Ca, vorba ceea, „doar o data in an e Craciunul/ Pastele”. In timp ce in alte parti, se organizeaza procesiuni si oamenii isi manifesta bucuria, la noi se fac cozi la camerele de garda din cauza indigestiilor. Iar singurele reuniuni colective prilejuite de vreo ocazie religioasa duc la impartiri de coate si pumni in numele unor… mititei si a unei portii de fasole cu ciolan.

Aparentele pe care romanii se zbat din rasputeri sa le mentina, cu atatea riscuri, nu se limiteaza doar la nunti si la botezuri. Noi facem credite ca sa ne procuram un telefon care costa cat chiria pe doua luni a unui apartament in centrul capitalei. Ne cumparam plasme cu diagonala de un metru cand sufrageria noastra masoara patru. Ne luam SUV-uri cand locuim in garsoniere, confort doi. Probabil vi s-a intamplat sa cunoasteti straini carora nu le venea sa creada ca romanii sunt saraci uitandu-se la numarul de masini de lux din cartierele muncitoresti.
Oameni buni, nu vi se par stupide toate acestea? Va fac toate astea mai fericiti? Nu as zice, uitandu-ma la fetele din metrou.
Cred ca la noi, mai nimeni, in general, nu-si asuma categoria sociala din care face parte. Suntem saraci, dar vrem sa dam impresia ca traim ca bogatii. Nu ne place sa studiem, n-am mai cumparat o carte de trei ani, dar ne bulucim pe portile facultatilor. In noile generatii, nimeni nu mai vrea sa fie sofer, croitoreasa, cosmeticiana, muncitor, mecanic. Elevi care abia citesc se inscriu la cursurile facultatilor pentru ca „eu nu sunt mai prost decat vecinul!”. Ne atrag titulaturile pompoase si nu ne intrebam o clipa ce anume ne califica pentru ele. Nu ne punem intrebarea daca nu cumva ne-am descurca mai bine in alte pozitii. Onorabilitatea nu mai este data de constiinta lucrului bine facut, ci de cele cateva cuvinte insirate pe o carte de vizita.

Acum cativa ani am cunoscut doua adolescente frantuzoaice. Le-am intrebat ce cariera ar vrea sa urmeze si mi-au spus ca doresc sa continue activitatea parintilor lor, aceea de artizani. Au spus-o cu mandrie, iar pe fata parintilor prezenti nu am citit o clipa rusinea si stanjeneala pe care le-as fi vazut la niste conationali. Sunt sigura ca acum sunt mai fericite si mai implinite decat multe absolvente de studii politice, comunicare, politici europene etc de la noi.
…..ar mai fi de adaugat concediile petrecute in tari exotice (unele cu bani platitzi din imprumuturi pe un an sau 2 ) pe care daca nu le-ar face ar muri sufocati in propriul lor snobism de 2 bani”

Toate cele bune.

Ionel Scrofan