Responsabilitatea şi hoţia

Zilele trecute, un vecin, conaţional de-al meu, mi se plângea că l-au dat afară din şantier. Îmi spunea, cu lacrimi în ochi, că el era cel mai harnic şi mai priceput din echipa în care lucra, doar că “nu înţelegea ce avea cu el spaniolu”. Săracul om, pe deasupra mai are şi un copil de crescut, cum ştiam ca era harnic îmi părea rău de el. Vine momentul să-mi bată la uşa să-l ajut să mute ceva mobilă prin casă. Cum sunt bun vecin, am acceptat. Când intru în casă, ce să vezi…un adevărat şantier, începând de la lopată şi terminând cu un generator electric, depozitate prin toate părţile. Curios cum sunt, îl întreb: pentru ce îţi trebuiesc toate astea ? Îmi răspunde: “Cum sunt de gratis, nu se ştie niciodată, ca doar le-am luat din şantier”. Am rămas fără cuvinte.

Iar vecinul se întreba ce are cu el spanioul…

De responsabilitate nici vorba, ce i s-a întâmplat e doar din vina spaniolului.

Aşa-i vecine, trebuia să te tină spaniolul la muncă până îl lăsai doar în chiloţi !

Numai bine !

Ionel Scrofan

Mioriţa emigrantului

Laşitatea, incompetenţa şi neruşinarea s-au regăsit întruchipate în doua personaje plecate prin pribegie. Un ex ardelean si un sudist de-a lui Nae…
Se vede că ar fi auzit de la cineva că ar fi de păstorit prin Spania, pe bani multi cu oi puţine…

Păşunile din Spania, se spunea că sunt minunate, dar ciobanii noştri, cum au păstorit doar la păşuni de frunte de la capitală, ar fi putut să-şi dea seama ca nu e chiar aşa, că doar păşuni ca la noi, la nimenea… dar ce sa-i faci… nici ciobani de-adevăraţi nu mai avem. Dar, mă rog… să continui. Odată ajunşi pe meleagurile lui Quijote, au început, cum e tipic ciobanului roman, să-i “înveţe” pe ceilalţi participanţi la păstoreală, cum se face, ca şi cum aceştia nu ar fi ştiut. Nu prea şi-au găsit oiţe să-i asculte, dar s-au încăpăţânat să facă propria păşune, cu banii agonisiţi pe păşunile din România, cu toate că au fost avertizaţi de nişte păstori prieteni, că nu va merge…
Ei ce au făcut ? Le-au întors spatele celor ce i-au dus la păşune… uitând repede de ajutorul primit până în acel moment.
Au încercat de două ori… dar răcnetul acestor doi ciobani români pereche, nu a fost ascultat… cum s-a aprins aşa s-a şi stins.

Ei, acum când bani de păstoreală nu mai sunt, că i-au păpat pe toţi, trebuiau să se justifice şi ei cumva în ochii celorlalţi colegi de pe păşune şi au început să dea vina pe lupi, nu pe neghiobia lor, ca doar vânduseră coliba de pe pajiştea mioritică, iar acum nu mai au nici colibă.

Aşa că s-au apucat împreuna cu un “capitalist telegrafist roman ” ce foloseşte nişte mijloace de comunicare în masă, gen tulnice în formă de www, prieten cu Steve Jobs, să dea în lupi şi în pastori deopotrivă… iar spre seară s-au întors cu lupul mort.
Care lup ? Cel din Pasarea Colibri, că doar erau ciobani, nu vânători !

Cei doi ciobani sunt parcă personaje scoase din Mioriţa noastră, dând dovadă de laşitate, neasumându-şi responsabilitatea eşecului ciobănesc. Neruşinarea, minciuna şi laşitatea exacerbată nu-i lasă deloc să împartă cu alţii păşunea. De vină pentru nereuşita celor doi (după cum spun ei), cică, au fost pajiştile şi lupii… nicidecum ei, cei doi ciobani !

Şi eu îi mai şi cred !

Aceasta este o poveste adevărata din Spania, trăită pe propria piele… de lup sau de pastor… încă nu m-am decis… dar sigur nu de “cioban”. Am mai întâlnit şi ciobani mai mari, e drept, dar aceia, au lăsat loc de bună ziua pe unde au umblat ! Ei ăştia nu…
Am în schimb, o gramada de prieteni pastori… care împart oile cu alţii şi nu au probleme cu pajiştile şi lupii, lupi care pe la stana lor nu au mai fost de foarte multa vreme… ;)

Asemănarea cu anumite personaje nu este pur întâmplătoare, dar cu siguranţă se potriveşte şi altor ciobani pribegi…

Numai bine !

Ionel Scrofan – un ciobănesc mioritic la datorie !

Copii fără patrie…

Educaţia primită de la părinţi in cei 7 ani de-acasă este foarte importantă, sau cel puţin aşa se spune…

Care educaţie ? Din care casă ? Cea din Spania sau cea din România ? Care poate fi “identitatea” unui copil ce s-a născut în Spania sau în România, plecat după ceva timp în Spania , care, poate a trăit un pic şi în România, iar mai apoi în Spania şi care până la urmă va ajunge să se întoarcă în România – după cum sunt previziunile. Este dezrădăcinat sau nu acel copil ? Are sau nu patrie?

Întrebaţi-l, e cel mai uşor să aflaţi… o sa rămâneţi uimiţi de răspunsurile primite. Dacă a ajuns să poată să judece un pic şi să înţeleagă, cât de cât ce se petrece, va avea o mare problemă, deoarece vor fi unele lucruri pe care s-ar putea să nu le priceapă.

Ex: de ce în Spania, spaniolii si romanii, la bancă, pot să stea cuminţi şi să aştepte dincolo de linia “esperar aqui”, iar când sunt numai romani la rând, într-o altă instituţie publică, acea linie nu se respectă, ba din contră, toţi se înghesuie ca şi cum s-ar termina ce se da acolo… (ex Consulat, în aeroport la zboruri spre România, asociaţii, locuri frecventate exclusiv de romani, etc). De ce romanul aflat în străinătate, respecta regulile doar când sunt puse de către alţii (străini) şi îşi schimbă comportamentul când se afla printre concetăţeni de-ai lui, uitând tot ce a învăţat în anii de pribegie prin străinătăţuri ? De ce nu e invers ? Sa încerce să-l schimbe pe românul ce nu respectă acea linie…

Probabil că e mai puternic înrădăcinată latura “balcanică” în noi.

Spuneţi-mi ce va înţelege un copil, sa zicem, un copil de 8 ani, când va avea exemplul un asemenea dualism, atât de comportament cât şi de ţară ?

Ce am scris eu aici… nu e decât o parte, poate cea mai neînsemnată, ce are legătură cu educarea unui copil… până la urmă, familia e cea mai importantă, familie care, în multe cazuri, nu mai e familie, deoarece copii nu mai stau cu părinţii, părinţi plecaţi la lucru mai toată ziua, e drept, cu dorinţa de a-i oferi copilului o viaţă mai bună… o fi aşa? Poate fi un copil mai fericit “cu mai mulţi bani şi mai puţini părinţi ?”

Cu siguranţa acel copil va avea mai multe întrebări decât răspunsuri şi nu credeţi ca nu-l va afecta aceasta experienţa…

La un moment dat toţi vom merge acasă… dar trebuie sa ştim unde ne e casa…

Ionel Scrofan

Solidaritatea

M-am gândit să scriu un pic despre solidaritate, că prea mult se scoate pe tapet această temă şi în multe cazuri, de fapt, e doar un alt mod de a ne arăta “buni” şi altruişti.

Ce e solidaritatea ?

Cu siguranţă nu e nicidecum compusă din cele 5 minute de tăcere şi nici de cele 3 zile de doliu, sau din pozele făcute cu lacrimi de crocodil în ochi (vezi politicienii spanioli după tragicul accident din Barajas).

Solidaritatea trebuie să existe zi de zi ca să fie efectivă. Câţi dintre voi aţi donat sânge? Aţi dat bani unui amărât pe strada ? Aţi ieşit în stradă să strigaţi “nu războiului!” ca să “solidarizaţi” cu cei ce ulterior, au fost afectaţi de război, când mulţi din Castellon (în concret) au ieşit ? Aţi participat la vreo acţiune voluntară, sau sunteţi dintre cei ce care nu au timp niciodată ? Să dai fără să ceri nimic în schimb, cred eu că e componenta principală a solidarităţii.

E uşor să fii solidar doar cu gura… nu te doare nimic şi “da bine”, nefăcând nici un efort pentru a empatiza cu cei în suferinţă. Credeţi-mă, să donezi sânge nu e greu şi e o formă de solidaritate, ce poate salva multe vieţi. Cred că toţi ar trebui să începem cu asta, iar dacă credinţa ne permite, de ce nu… donatori de organe în caz de accident…?

Să nu uităm să fim solidari “de-adevaratelea”, e ceea ce contează !

Numai bine !

Ionel Scrofan

Locations of visitors to this page

Comportamentul uman

In una din zilele trecute, am ascultat un podcast descarcat de pe pagina aceasta. Siteul se numeste Noticias 21 unde putem citi articole pe diverse teme din domeniul descoperirilor stiintifice; astronomiei, genetica, comportament uman, informatica, etc…

Ce mi-a atras atentia in podcastul respectiv a fost un experiment ce tine de responsabilitatea in fata autoritatii sau mai bine zis, de respectul pentru uniforma. Am sa va descriu in cateva cuvinte experimetul:

Intr-o sala izolata dintr-un institut de cercetare, un subiect, sa spunem A, este interogat de catre subiectul B. De cate ori subiectul A raspunde gresit, subiectul B ii administreaza subiectului A un soc electric apasand un buton.

Cel ce administreaza socul (subiectul B) este de fapt subiectul principal al experimentului, insa el nu stie acest lucru. Subiectul A este doar un actor care mimeaza ca ar primi respectivele socuri electrice.

La un moment dat, actorul, dupa cateva “descarcari electrice” primite, il roaga pe subiectul B, sa nu mai apese pe buton, deoartece are probleme cardiace si ar putea chiar sa moara. In acelasi moment apare un individ imbracat in halat alb (specialistul, autoritatea) si ii spune sa continue, chiar daca subiectul A (actorul) ar putea sa moara, specialistul adaugand deasemenea ca isi asuma el toata responsablitatea.

Aici e faza tare: mai mult de jumatate din cei care au participat la experiment au continuat sa “electrocuteze” pe bietul artist, doar pentru simplu fapt ca nu erau responsabili in fata legii de moartea acelui om.

Dar la nivel de constiinta cum ramane ?

Pe mine m-a pus un pic pe ganduri experimentul…

Ionel Scrofan